(un vis…de egoism…)
ma simt bolnava, aici, inauntru, la mine…
unde clipa se dilata, sapand noi destine…
de teama de trecut si cea din viitor…
“ce-a fost, de s-a-ntamplat ?” “ce vine-i trecator?”
sunt obosita de boala ce staruie banal…
cand pipai molcom timpul… ancestral…
mi-e mila atunci de mine, in clipele eterne…
cand noptile-mi sunt albe, in loc sa fie terne..
decor al noptii tainic, as vrea sa-mi fie somnul..
si sunetul de orga sa-mi insoteasca tonul..
sa uit atunci de timpul ce vegheaza-n mine..
sa fiu doar eu sublimul din visele-mi prea pline..
si sa-mi coboare ingeri.. ca sa-mi salveze gandul..
in umbra eternitatii sa nu-mi lase cuvantul..
ca nu am cui a-l spune …aici…pe pamant…
voi fi doar un fulg …pe-o lespede de mormant..
(sorina/dec/ 2008)
sunt surprins (putin spus) sa citesc o poezie ce imi da senzatia de caldura, de leaganat, de stropi evaporati pe vecie.
si cand te gandesti ca puteam sa pierd si aceasta sansa (din cele mult pierdute) de a citi ceva lumesc de Craciun.
si totusi nu suntem niciodata SINGURI DE CRACIUN…
“Craciunul e o stare…pe care o traiesti sau nu…nu e nici timp…nici eveniment”…spune un bun prieten de-al meu..si anul acesta i-am dat dreptate…
Secolul XXI sau va fi religios, sau nu va mai fi defel (Andre Malraux).
si cred in fiecare dimineata ca asa va fi, restul vine si ramane in noi asa cum percep si eu starea divina de Craciun.